Ruptul în cur

♦♦♦De la o vreme încoace, ba, mai precis spus chiar dinaintea erei noastre care trece domol prin Iohannis, fostul ,,Ardei umplut” cu evenimentele zilelor din trecutul nu foarte îndepărtat, apoi ,,Găina care a născut pui vii” și actualul ,, Român rupt în cur ”, cum zice chiar el, a început să aibă o bizară ruptură fracțională de logică. Ori este una reală, datorată nu știu cărui fapt, să sperăm că nu medical, ori este una jucată, jonglată în mișcări unduitoare de gleznă.

♦♦♦Optimist cum sunt, optez mai de grabă pentru opt, pardon, pentru a doua variantă, pentru că pe toți cei pe care, uneori pe bună dreptate, i-a înfierat cu mânie proletară – vedeți bine comunistul asuprit din el ! – acum îi mângâie îngrijorător de suspect pe ceafă, adesea cu ambele mâini în același timp. Și o face într-un mod grețos, aproape că mi se găgește !

♦♦♦Pentru cei care nu cunosc termenul le dau termen doar până la sfârșitul fiecărui an să se documenteze în localitatea cu pricina, aflată la numai căteva zvârlituri de băț de noi, mai bine zis între noi, voi și el.

♦♦♦Desigur că este revoltător, mai ales că se comportă așa de fiecare dată când se află în același studio de televiziune, indiferent care, cu invitatul pe care urmează să-l aghezmuiască, dar de fapt jurnalistul, valoros altfel, își înmoaie mâinile bătucite de atâta scris pentru a le pregăti de frecție !

♦♦♦Și – din când în când – aplecându-se ceremonios, ca să i se vadă clar ruptura neagră, cade ( nu de pe scaun, nu încă) de acord global cu invitatul, sughițând, gâfâind ca și gonflabila care nu are nicio părere. Efortul se datorează încercării jurnalistice de a stoarce oștire (scuze, trebuie citit separat !), spunând invariabil același lucru : ,,nici nu știți că mi-ați dat un pont, domnu cutare”.

♦♦♦Evident, Cutărescu se înfoie de cort, zâmbește superior și promite să-i mai dea. Nu întrebați ce, că e simplu, pur și simplu. Apă la moară, păi voi la ce vă gândiți, în timp ce ronțăiți fraze-ntre dinți ?

♦♦♦Pentru noi, cei vechi, este cu atât mai surprinzător cu cât în articolele publicate în presa scrisă, sau pe net are o altă atitudine decât atunci când vorbește stând pe scaunul în formă de 4, unde abia dacă reușește să ia un amărât de 5 și acela chinuit, tras de coadă.

♦♦♦Oare să fie de vină ruptura !

CârpiTUL  îN cUr  diN  cOTROCENi,

S  g.  E

Ori

E vreme rea, este răcoare,

De-o viaţă plouă în rafale,

Din respect pentru natură

Ţin umbrela umbrei mele,

Umbra unei vieţi rebele.

Cum vă sună ?

 

Este mai deschisă la culoare

Decât mine. Însă şi ea doare.

Este umbra unui om întunecos,

Omul acela-s eu, ins umbros.

Sunt ocolit de soare ?

 

Eu am visat să fiu mai mult

Decât o simplă umbră pe pământ,

Să fiu mai mult decât un gând,

Ori umbra unui înger, ori tumult.

Ori gându-mi mut?

 

Un munte mă aşteaptă să îl urc,

Poate e-un munte de destin ştiut,

Mă cheamă timpul înspre el să vin,

Mă trage după sine, e un timp hain.

Are şi-o cupă cu venin?

 

Sunt umbra umbrei mele, anonim

În lume singur umblu, biet străin.

Cum, când revin ?

 

SILVAN  G. ESCU

Rea vestire

Plecasem deja, ducându-mă

Pe aleea din spatele verii,

A florilor devenite incolore,

Fiindcă nu mai eram verde.

Şi încă de atunci, de ieri ştiam

Că infernul va fi colorat strident,

Mă va aştepta îmbrăcat de gală.

 

La intrare şedea de pază un cuc,

Era împreună cu singurătatea,

Respectând datina.

Se privea cu coada ochiului în geam,

Un ciob ieşit dintr-un colţ – capcană,

Se privea cu groază, se vedea ciudat,

Încurcat în propria încercare de scăpare.

 

M-am apropiat şi m-am cutremurat,

Prin ciobul de geam raiul era invers :

Nepopulat, fiindcă speranţa se sfârşise.

Era ca un oraş străin, necunoscut,

Ameninţat de un soare întunecat,

Care nu mai putea şopti lumină.

 

Mi-am dus mâna însângerată la piept,

Îmi căutam cu disperare inima,

N-am mai găsit-o, plecase deja înaintea mea.

Orbită, îşi căuta propria cale pe orbită,

Dar Universul îi refuza înscrierea,

O împingea înapoi pe pământ, în pământ.

 

SILVAN  G  ESCU

Încălzirea globală se răcește

♦♦♦Așa ne informează specialiștii meteo de la Institutul Tare Glumeț ,,Steaua lui Copernicus” din Țara de Sus, de deasupra noastră, noi care stăm tot timpul sub vremi.

♦♦♦Zile în șir (indian!) mass-media și televiziunile au postat pe crolul ecranelor neecranate intenționat, dar și în emisiuni de profil (din față !) că iarna care urmează să vină pe jos va fi fără ocol cea mai friguroasă din ultimul secol. M-am speriat atât de mult în gât, pardon, încât mi s-a făcut frig încă din luna august, brrr !

♦♦♦După părerea mea de friguros cu cojocul ros și fricos – eu, nu cojocul – sper să fie o glumă proastă, spusă de proști unora și mai și…Normal, alții, nu cei ca mine, care nu sunt doar fricos de friguros, ci și… Altfel, o să fie gerul mileniului, acesta din urmă – gerul – urmând să alunece pe apa sâmbetei, bineînțeles înghețată bocnă.

♦♦♦M-am liniștit un pic (cu pic dintr-un țurțure) inspirând pe nas ceea ce trebuie să expir, aer rece ca gheața adică, suflându-l cald în mâini, ca să le pot mișca. Invers. Atunci când – zgribulit și cu nasul de mustață lipit – mi-am dat seama că ultimul secol nu este nicicum ultimul și m-am total relaxat știind că este chiar cel în care trăim, din care au trecut cu eforturi și sforțări doar 16 ani.

♦♦♦Ba chiar și mai mult decât atât, aseară – la un post tv enervant – trei specialiști meteo-friguroși, corp compact format dintr-un bărbat și 2 oameni sub formă de femei, mi-au băgat (scuzați !) căldură în caloriferul inimii. Informându-ne pe gratis că nu. Am așteptat înfrigurat să aflu ce nu. Ei bine, nu va fi așa, ci așa și așa, dar mai mult așa. Adică exact ca până acum. Așadar, iarna nu o să fie ca vara, dar nici invers.

♦♦♦Ținându-mi respirația pe care demult mi-o datoram, mi-am pus mănușile cu fulgi (cu tot) în mâini era să zic, dar pentru prima oară și în picioare, iar capul păros mi l-am ascuns în nisipul zăpezii. Nu, glumesc total, mi l-am pus singur între mâini și mănuși în care, culmea, era zăpadă, adică mi l-am pus direct în mâini(le destinului). Și m-am gândit, evident la ( ceva ) rece, spunându-mi: Doamne, în această situație cu lumea ce s-o petrece ? Și am ajuns la concluzia înzăpezită că toată lumea va fi înghețată, o uriașă înghețată, eventual una pe băț – și acela ușor brumat, de o să fie greu deținut, scuze, de ținut în mână, evident dacă n-am avea mănuși.

♦♦♦Și încă o concluzie care începe să prindă pojghiță, având deja gheață la mal, desigur, făcând cu acul de siguranță un oarecare haz de necaz, anume că nu o să ne mai sufocăm de căldură. A, și încă una, deja înghețată : nu o să mai cheltuim bani cu aerul condiționat, ci el va cheltui cu noi, să-l dezghețăm. Așadar, va fi necondiționat, așa cum am mai menționat, după cum vedeți fără să pun nicio condiție. Apoi, că oricum nu mai conta, mi-am scos mănușile și mi-am dat un pumn în nas să văd dacă e înghețat. Și era. Mi-au curs doar două sloiuri roșii – roșu comunist -, câte unul din fiecare nară. M-am uitat înmărmurit la mine. Nu eram eu. Eram voi.

BĂțul  înGHEțat  diN   cOTROCENI

S  g.  E

Crăciunul de lângă noi

 

Crivățul aruncă săgeți de gheață smulse gerului năprăsnicit, cocoțat atoatestăpânitor pe coama zburlită a munților, lăsând să cadă viscolit fulgi nepereche de nea peste pământul în care ne vom străbuni și noi trupurile născute chiar din el, ca o răscumpărare…

În această atmosferă de poveste, privind cu ochii pe frestruica aburită aceeași veșnică minune, vom aștepta de fiecare dată, la nesfârșit, ca pe un mereu nou început, nașterea Mântuitorului ca pe cea mai Dumnezeiască speranță, ca pe o porție binecuvântată de liniște, de drag de viață, de pace și de iubire pentru aproapele nostru.

Focul…focul din sobe să scoată scântei cu miros de cetină și să-l împrăștie peste tot, peste capetele noastre mirate că e posibil…

Ar trebui ca în fiecare casă să umble îngeri cu colinde pe umeri, iar în loc de aripi să poarte straie de sărbători cântate pe toate vocile pământului, straie tivite cu miros de cozonaci necopți în așteptarea venirii Domnului Iisus Hristos.

Ar trebui ca fiecare om să aibă o pivniță a sa, iar de grinzile ei să atârne șiraguri neuniforme de cârnați usturoiați, tobe și burți de porc afumate, umplute cu ficat, șoric și toate cele trebuincioase, dar neapărat cu dragoste și dorință de viață. Toate aceste bunătăți privind galeș de deasupra butoaielor pântecoase pline cu licoare de ananas, stoarsă din chihlimbarul boabelor de struguri îmbrățișați în ciorchini cât ugerul vacilor.

Iar dintr-un colț al pivniței, niciodată aflat, ci doar bănuit, să răsune un susur doinit, abia șoptit, ca o mângâiere a sufletului deschis, curat, dar atăt de încercat al românului…

Așa să așteptăm Sfăntul Crăciun, cu zîmbet în inimi și-n simțiri, iar în Ajun, învăluiți în această aură a bucuriei, să primim urarea zglobie a copiilor dornici de a se înavuți, temporar doar, cu mere, covrigi și nuci, pe care le vor rândui cu grijă spre a fi numărate. Aflați pentru o zi în prietenească întrecere cu ceilalți înavuțiți pentru o noapte..

Poate că par doar lucruri simple, niște banalități acolo. Da, dar ce banalități plăcute !   Cît de minunate !

SILVAN  G.  ESCU

Tanti Țața

♦♦♦Înainte de a mă apuca de scris m-a apucat cititul de ochi şi m-a condus în ritm de vals austriac pe marginea şanţului Sena, unde am surprins-o pe tanti făcând pe anti. Din punctul de observaţie de pe celălalt mal, hlizindu-mă atantiffe, am constatat că este mai Gică – scuze!- Contra decât orice Gică al nostru, de parcă este născută din contre, Doamne Iartă-mă ! E contrară rău!

♦♦♦Aşa de mult îi place să vorbească – nimicuri, interesante crede ea – încât mă mir, pe care încă îl mai păstrez de la ultima împărtăşanie, cum de mai are vorbe pentru scris. Şi totuşi…

♦♦♦Țața clotilde, cu c Mare de la Coana mare, și-a coborât mânuțele din șolduleț, le-a șters de dosul șorțului împrumutat de la o surată de șanț, de astă dată din Românica, și odată uscate s-a apucat doar cu o singură mână deocamdată, de ce credeți oameni buni? S-a apucat de pix ca să se aplece cu el asupra scrisului, ținând în tot acest timp – culmea, chiar împotriva firii sale de nestăvilit – buzele strânse, chiar dacă ușor țuguiate. Și odată ce s-a agățat de scris, ține cu disperare de el, folosindu-și ca unealtă dinții. Cei din față.

♦♦♦Şi a tot scris până a umplut o carte cu înghesuite litere, pe care le plimbă în ritm de salsa – că de, se cam grăbeşte, ce vrei, timpul are gâtul scurt, iureşul alegerilor o obligă la o mişcare permanentă, chiar dacă una brauniană – le plimbă aşadar prin toată ţara ca pe moaştele moaşe-si.

♦♦♦Scriitoarea Clotilde – o prolifică spunătoare de vorbe, iată, şi scrise – și-a lansat în aceste zile, deloc întâmplător acușica, căci dă bine înainte de alegeri, şi-a aruncat pe piaţă, de flori imortela,. propria carte era să zic. Dar, dacă nu a fost lansată la apă, atunci cu (acul de) siguranță a rămas uscată. Uscată, dar nu neapărat nepătată, adică fadă. Dar, încă nu știm, rămâne de constatat prin metoda instinctuală a pipăitului, pe care o practicăm fără să cerem permisiunea. Fiindcă noi, cei vechi, avem permisul permanent în buzunar în stare de veghe.

♦♦♦Ne spune D-na Armand, încă nu știm în care împrejurare, la munte sau la mare, unde este mai mult soare, că este sinceră, probabil fiindcă are mâinile reci, așadar ne zice că este sinceră de la primul la ultimul cuvânt. Pornind de la o astfel de formulare, specifică unor scriitori ca ea, neformataţi încă, ne punem întrebarea legitimă, oare ce s-a întâmplat între cele două cuvinte.

♦♦♦I se vor fi încălzit mâinile ?

SinCERUL  calD  diN  cOTROCENI

S  g.  E

Regele Nibelungilor

♦♦♦Poate că e înalt și chiar pare să încerce să poată. Și acest lucru este un avantaj pentru că fiind înalt speră că nu va primi o poșetă în cap, ci mai de grabă una cadou pentru întâia Doamnă, care, în orgoliul său măsurat cu pasul domol al soțului, se visează Prima Regină peste o nație de trântori. Unii dulci însă.

♦♦♦În acest caz feminin ca gen se impune o urare: la mai mare Doamnă (Majestate, nu ?) și faceți cumva, fie să vă ridicați (pe tocuri) la înălțimea Lungimii sale, fie el să coboare (scările) până la nivelul Scurtimii dv. Astfel încât să vă întâlniți între trepte.

♦♦♦Și ar mai fi o rugăminte din partea dulcilor trântori : ați putea să ne traduceți și nouă în limba română cum ar suna această frază în limba engleză ? Că în germană nu vom înțelege niciodată la cât de repede vorbește Regele Nibelungilor lați.

♦♦♦Marele urs transilvan, aflat aproape întâmplător în rezervație, mai precis spus în Grădina Zoologică, cea logică însă, situată de loc întâmplător chiar vis a vis de Grădina Botanică, miroase cu nesaț florile, din grădina acesteia era să zic. Doar întinzând nasul – luat la purtare – peste gardul din nuiele verzi și uscate, cele în zid încorporate și astfel solid betonate, rezultând astfel un fel de zid al Berlinului românesc. Cel care separă cele două lumi, oricum paralele (inegale, nu-i așa ?). A noastră, cei mulți dar proști cum ar fi zis cineva, lumea celor mult prea vorbăreți, dar mult prea săraci pe de o parte și cea a Tăcutului, cel mult prea nespunător, dar nu prea DELOC sărac pe de alta. Oricum, nici el nu e prea fericit se pare – cam ca Preafericitul de exemplu, căruia nu-i mai ies banii la socoteală pentru Catedrală – și nici nu prea poate dormi, că de-aia pleacă așa des la Sibiu, fiindcă nu poate locui în mai multe case în același timp. Acesta – și nu altul – este motivul pentru care este obligat de instinct, sau de conștiință, poate chiar de vreo cunoștință să le închireze. Dar nu pe gratis, că s-ar supăra concurența.

♦♦♦Dacă în mandatul său nu se va reuși – la modul impersonal, desigur – măcar începerea autostrăzii Piteși – Sibiu, atunci va construi în locul ei o cale fără rost, una ferată fără sens, cu patru benzi pe sens, pe care să circule doar el. Și mai rar spre deloc Întâia Doamnă. Una cu plecare din fața gării regale de la Cotroceni, care mai există, dar e nefolosită. Încă. Acolo, pe peronul acelei gări, unde așteaptă încă de pe acum plecarea trenului virtual, ba chiar de la instalarea sa ca președinte al DNA-ului, scuze, al șefei DNA. În timp ce – pitrocindu-și timpul – își numără pașii lipsă, pe care și-ar dori să-i facă acest Mare Blond, care pare blând, dacă ar fi (în timpul) liber.

♦♦♦Acesta, adică acela de pe jilţul aflat câteva rânduri mai sus, este visul somnorosului rege nibeLUNG, dar cu parul scurt (pardon, părul !). Da, Lung și nu înalt. Pentru că nu e nicidecum Înalt om de stat, ci doar la stat. La Stat.

Ceferistul  lipsă  diN  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Woody-ista mea

♦♦♦De o bună bucată de vreme, timp în care n-am reușit să mă dezmeticesc, să ies din năuceală și să înțeleg ce mi se întâmplă, așadar, de la o vreme mă simt un copac agresat în interiorul ființei mele de o ciocănitoare îmbrăcată în uniforma lui Himmler, cu o frecvență a bătăilor uluitoare. Debusolat, cu acul de la busolă dat peste cap, nemaiștiind încotro este nordul, m-am pipăit atent și am constatat că nu am frunze, deci nu sunt p-OM. Atunci, de ce a căzut această pacoste cu ciocul lung pe capul meu? Să fie oare vorba de un blestem al pădurii? Îndoi-m-aș.

♦♦♦Poate că totuși am un merit ascuns și nu mi-am dat seama de el. De aceea mă străduiesc să-l descopăr și odată scos la iveală încerc să-l fac să rămână așa, neacoperit, să-l vadă toţi, să-l fac de râsul lumii. Gata, deja l-am găsit! Sunt prost, ăsta este meritul meu principal, acela de a fi p-Om bun, de treabă, tolerant şi calm. Şi ca atare, drept recompensă meritată, stau cu capul aplecat și cu privirea între picioare, nemișcată de uluială, în bătaia sacadată a ciocului ei insistent. Ea se prea bine preface că este în căutarea viermilor care s-ar fi ascuns în capul meu chipurile, însă în realitate – realitatea din capul său rotunjit de neadevărurile propriei sale vieţi – îmi vizează și-mi vânează creierii. Crezând că am mai mulți decât am nevoie pentru trebuințele zilnice, sapă adânc, cu o osârdie neostoită, în încercarea demnă de alt gen de ispravă, aceea de a-și termina misiunea cât mai curând și cu eficiență maximă. Am început deja să mă simt mai ușor, pentru că mi se micșorează creierul și – culmea, tocmai acum, deși am mai puțin, parcă nu mai sunt așa de prost. În schimb încep să devin tot mai idiot. Stau în cumpănă cu un ou viu de ciocănitoare în mână și mă întreb ca un neghiob ce să aleg între cele două atribute atribuite chiar de mine…mie.

♦♦♦Îl rog pe cel care poartă cu fălășonie un fulg de ciocănitoare la pălărie și consideră că este neciocănit încă să-mi dea un sfat. Dar să nu fie unul idiot. Sfatul.

♦♦♦Nefiind deocamdată în măsură să aleg între cele două stări, fiindcă nu am primit încă niciun fitback, nici măcar unul ciocănit, am hotărât să intru în pădure îmbrăcat în frunzele singurătății. Declamând ca prostul sau ca idiotul, cum preferaţi, niște povești în versuri niciodată scrise. Pe care le recitam, cu intonaţie sacadată deja, unor cuvinte ascunse de frica frazelor lungi tocmai sub aripa acelei ciocanitoare, care – n-o să vă vină să credeți – între timp îmi devenise prietenă. Iar eu devenisem un semn aproape invizibil, deși aveam o oarece formă.

♦♦♦De fapt eram umbra mea vie. Asta ajunsesem. Nu mai eram nici prost, nici idiot, eram un important NIMENI cu pantaloni trei sferturi din patru încercări.

♦♦♦Woody-isto, prieteno, ce sunete ascuțite scoți! O, și ce tare ești în cioc!

NeCIOCĂNITUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

Împuţinare…

Am văzut păsări singure, nedumerite,

Întrebându-se unde sunt oamenii.

Fericite că nu mai sunt vânate,

Triste că oamenii s-au vânat între ei.

 

Am văzut albine aiurea roind, 

Căutând cu disperare o floare.

Triste că florile au dispărut

Întrebându-se unde să pună polenul.

 

Am văzut fluturi surprinşi, miraţi, dar

Fericiţi că nu mai sunt prinşi în insectar,

Trişti că nu mai are cine să-i privească,

Căci oamenii nu mai au priviri nici între ei.

 

Am văzut aceiaşi fluturi aşezaţi turceşte,

Părând că şi-au luat răgaz de odihnă.

De fapt nu mai aveau cum să zboare,

Fiindcă aerul dispăruse şi el.

 

Am văzut… nu, n-am mai văzut,

Dispărusem şi eu.

Mă luase aerul cu el…

SILVAN  G.  ESCU

( Repost ) Gândacul nemuritor

♦♦♦Într-o zi cu aspect de noapte devreme am văzut trei extratereştri şi încă unul care era ambidextru şi cu toţii păreau că vor să facă ceva. De fapt ei se luptau, se luptau cu echipamentul care stătea prost pe ei. Dar nu echipamentul era prost… Să zicem că nu era bine pus şi cam juca pe ei… dansând cu lupii.

♦♦♦Şi totuşi ei veniseră c-un scop, având cu ei şi un telescop, de fapt ceva telescopic pe care l-au introdus (vedeţi ce frumos vorbesc când scriu!), aşadar l-au băgat undeva. No, cum ar zice cineva, e musai să vă spui. Au venit în căutarea gândacilor migranţi dintr-o zonă curată şi fără corupţie (sic!) amândouă insuportabile, adică fără niciun miros. Îngrozitor acest nemiros!

♦♦♦După ce şi-au umplut tulumbele cu insecticid pur,- furat de la Condrea şi au cercetat toate faldurile canalelor – şi-au pus cu toţii mâna-n cap, fiecare pe capul celuilalt, s-au scărpint îndelung undeva şi între timp s-a făcut seară. Aşa că au plecat nedumeriţi înspre casele lor de vacanţă, fiindcă intraseră din acea seară în concediu de studii, promiţând că se vor întoarce când vor afla de ce au venit. Mai exact de ce nu au venit. Până atunci. Însă asta nu e treaba mea, nu e toată a mea.

♦♦♦Dar, surprize peste surprize, după niciun sfert academic s-au întors, spunând că au glumit. Sau şeful lor cu ei, n-am înţeles exact. În orice caz s-au apucat de lucru manual şi au tot pompat pân-au terminat soluţia, după care au pus apă minerală, că ştim cu toţii că are ţepi, adică înţeapă la limbă, dar nu ştiu dacă gândacii au aşa ceva. Limbă. Au terminat şi apa, apoi au pus mână de la mână, fiecare cu mâna în buzunarul celuilalt, că de, se aveau ca fraţii (Jderi) şi au luat ceva de băut ca să facă parastasul gândacilor.

♦♦♦A doua zi au venit împreună cu şeful lor, toţi îmbrăcaţi elegant, mai puţin şeful care era era certat cu soţia vecinului, ca să vadă cu mai mulţi ochi cum se odihnesc gândacii stând cu burta la soare. Stupoare, un gândac se plimba tacticos, cu ambele mâini la spate, de parcă toată curtea era a lui, privindu-i superior şi cu un rânjet de reproş suspendat de mustaţă, supărat că i-au otrăvit confraţii. Uimiţi, angajaţii cuiva – igienizanţii – au îmbracat în grabă costumele de scandal şi s-au pus pe treabă, acoperindu-l pur şi simplu cu soluţie. Şi – siguri de isprava lor din acea zi – au plecat aplecaţi de ruşine. După alte trei zile au trecut să-i vadă burta arsă de soare, numai că gândacul îşi reluase ritualul, plimbându-se imperturbabil prin curte, rânjind de această dat cu toţi dinţii. Înşurubaţi cu bormașina – în gură desigur – în urmă cu două zile de un oftalmolog care se pricepea mai nou şi la colţi.

♦♦♦N-o să credeţi, dar a venit chiar ministrul mediului în persoană să vadă minunea şi numai după ce au făcut o comisie condusă – cu mâna – de mine au descoperit – scoţându-i bateriile – că era unul de jucărie. Ce gândac bagabont!

♦♦♦De fapt a fost o farsă pe care Patricia, o fetiţă de nici 4 ani a făcut-o celor de la igienizare, pentru că – văzându-i mișunând în aproape toate casele – a crezut că gândacii sunt animale de companie.

BagaBONTul  diN  cOTROCENI

S  g.  E