( Repost ) Slugă, caut stăpân

♦♦♦Pentru că nu sunt stăpân pe mine mi s-a întipărit pe faţă o fizionomie tipică de slugă ; până şi corpul a început să se aplece corespunzător, luând forma cobiliţei olteneşti. Aşa că sunt în căutarea unui stăpân şi pentru asta sunt gata să fac orice, ba chiar să îl caut peste tot, până şi-n buzunar. La el…

♦♦♦Aţi putea spune că sunt ne-stăpânit şi chiar aveţi dreptate, pentru că prea sunt de nestăvilit în căutarea unuia. Dar nu oricare, ci oricine, fiindcă nu este acelaşi lucru. Oricine este un nume foarte cunoscut, cu multă prestanţă și cu mult șarm, fiindcă îl are inclus în el pe ,,cine” şi – lucru cel mai important – are grijă de slugi, le face toate poftele. Desigur, asta în cazul obraznic în care îşi pot permite să aibă chestii de-astea.

♦♦♦ Ei, aşa ceva caut eu, dar îl vreau gratis şi în plus să nu aibă vreun minus, ca prin diferență să nu cumva să dea negativ. Să nu fie gras de exemplu, ca să poată ţine pasul în doi, însă să nu se ţină după mine toată ziua bună ziua, vă salut; să nu meargă legănat ca să nu adoarmă în mers şi să aibă coşmaruri cu mine; să nu fie respectuos ca să nu mă obişnuiesc cu binele făcut altora. Și ar mai fi câteva, dar acum mă grăbesc. Pentru că mie îmi place să lucrez suspendat de podul lui Oprescu, respectiv trei-patru zile suspendate pe săptămână, dar din ea, din săptămână. Și dacă se poate – şi o să se poată, că m-am interesat – să fie la sfârşitul ei ca să pot – şi o să pot, că sunt cam slugarnic – să fac punte peste week-end, ca să nu-l ating din greșeală cu vreo treabă.

♦♦♦Am un respect deosebit pentru orice înseamnă vreun semn, fie el şi din naştere, cu atât mai mult dacă este al şefului. Şi pentru asta o să-mi scot la suprafaţă inconştientul ca să-l pun la treabă, dar nu ca ,,lipsă” de conştient, ci ca realitate pozitivă, fiind de fapt regiunea obscură a vieţii mele sufleteşti, pe care vreau să o arăt tuturor. Este vorba de ,, lipsă” desigur, care este o dulce, o delicată, ce mai, o gingaşă, că de-aia e de genul feminin.

♦♦♦Cât despre ce ştiu să fac, apăi pentru mine asta e floare la ureche. Ştiu să fac orice pentru oricine, pot începe orice lucru la timp, dar garantez că nu termin niciunul de teamă să nu-l greşesc şi să mă simt aşa cum sunt. Deocamdată nu vă spun cum.

♦♦♦Având această calitate cu totul ieşită din comun – şi intrată unde o vedea ea cu ochii – întreb fără să aştept neapărat un răspuns : știţi pe cineva la fel de ciudat ca mine dispus să-mi fie stăpân? Dar să aibă tupeul să-şi fie şi slugă în perioadele în care eu mă mai plictisesc? Că-mi vine cam des, din cauza obișnuinței, am uitat să vă spun.

♦♦♦Ce părere ai ţară de stăpâni?

♦♦♦Aştept totuşi – în poziţia care îmi face plăcere să nu o repet, fiindcă este prea sus – aștept așadar să fiu contactat. Nefizic însă – și nici măcar chimic – fiindcă mă gâdil şi o să râd până o să-mi treacă. Dorul de muncă.

NEslugărITUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Trageți pe nas. Aer

♦♦♦Şi-l scoateţi pe gură. Aşadar inspiraţi, respiraţi şi aer cald ţării să daţi. Şi în plus – drept supliment de viteză – existaţi neasistaţi. Vai, lăsaţi! Hai, mişcaţi-vă, nu mai staţi, că altfel vă sufocați. Pe neamţ cu ceva praf (de pe tobă) cum îl ajutați? Urgent să nu-l suspendați ! Federația de Fotbal cu nasturi să-l strângă pe tot într-un singur loc. Praful, la mine ce vă uitați ? Pe Tobă-l verificați. Atenție, nu ratați ! Șut în plasă ( să nu luați !) să DAUM, pardon să dați. Oare s-o fi gândit şi la ,, linii ”, sau numai la ” nasturi”? Federali, să nu fiți deloc afectați ! Vă rugăm să încercați ! Ne dorim calificați. Rugăminte : în vreme ce pendulați, de aflați, ne (-) anunțați !(?).

♦♦♦După meciul cu Muntenegru ,, omul nostru ” are nevoie de un Muntealb, cu mai multe ,, linii ” – paralele însă, să nu se încalece între ele.

neDROGATUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

Sara

♦♦♦Recunosc că am fost un om norocos în general, având parte de iubirea lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor. A majorităţii lor. O parte dintre ei au trecut cu relativă uşurinţă – datorată nivelului ridicat de toleranţă – peste imperfecţiunile, sau greşelile mele, mai mari sau mai mici, în funcţie de cum le-a perceput fiecare. O altă parte însă le-a acceptat mai greu, sau chiar deloc, cântărind mai riguros, cu mai multă imparţialitate, unii, iar alţii pur şi simplu mai raţional. În orice caz toţi din categoriile de mai sus au făcut-o din motive diferite, desigur, precumpănind în mod cert natura şi greutatea interesului personal.

♦♦♦Alţii – mult mai puţini – de fapt o mână de oameni, m-au iubit necondiţionat, fără să-mi ceară absolut nimic în schimb. Dintre aceştia două fiinţe m-au răsfăţat cu iubirea şi afecţiunea lor totală. Prima – şi cea mai dragă inimii mele – a fost bunica mea din partea mamei, pe care o venerez şi după moarte, ba chiar mai mult acum.. Cealaltă m-a iubit total desinteresat, m-a simţit exact aşa cum eram în fiecare zi, la fiecare întâlnire a noastră. Şi – lucru important pentru oricine dealtfel – mi-a respectat orice stare în care mă aflam şi pe care în mod cert i-o transmiteam.

♦♦♦Se manifesta cu efuziune şi drăgălăşenie, sau din contra se arăta tăcută, preocupată parcă şi evident îngrijorată. Toate aceste manifestări erau în concordanţă fidelă cu starea mea de spirit, cu înfăţişarea mea. Iar la vederea mea mă privea atentă, scurt, fără să fie nevoie să mă studieze prea mult, citindu-mă aproape instantaneu, după care ştia precis cum să se poarte. Fie să se bucure nespus, arătându-şi entuziasmul şi fericirea când eram nu neapărat vesel, ci pur şi simplu normal. Şi se întrista teribil, retrăgându-se parcă ruşinată, fără să aibă nicio vină, atunci când mă vedea trist, nefericit, sau pur şi simplu încărcat de grijile inerente ale vieţii.

♦♦♦Era atât de blândă şi prietenoasă cu toată lumea cu care venea în contact şi nu avea nicio urmă de răutate, ba dimpotrivă, se comporta la fel chiar şi faţă de cei care ar fi putut să-i facă rău sau să o duşmănească, deşi sunt convins că nu era cazul.

♦♦♦La un moment dat – din motive independente de voinţa mea, dar nici a ei – drumurile noastre s-au despărţit şi de atunci n-am mai ştiut nimic de ea.

♦♦♦Oricum, nu voi uita niciodată modul cald şi devotat în care se purta şi felul special în care se pisicea pur şi simplu pe lângă mine, ca să zic aşa.

♦♦♦Este vorba despre Sara. Şi nu era decât un câine. O ea, se numea Sara şi pe care am visat-o acum câteva nopţi în urmă. Probabil că nu mai e…

SILVAN  G.  ESCU

(Repost ) Pro Rapid

♦♦♦În privinţa situaţiei Rapidului, una extrem de delicată, mai ales când e vorba de fani (fanatici, ca prietenul meu Sorin – cel cu portofelul plin… de goluri !) decizia aşteptată cu sufletul la gură se tot lasă amânată. Începând de acum câteva luni în urmă.

♦♦♦A fost amânată pentru luni, 25.07, apoi pentru miercuri, 27.07, din nou pentru joi, 28.07 , ora 19.00, iar după aceea va fi amânată până la ora 20.00, apoi până la 20.30 şi în sfârşit până la 20.31, când membrii Comisiei de disciplină vor ridica din umeri. Din amândoi. A neştiinţă. Bravo Comisio! o comiseşi.

♦♦♦Și în sfârșit – din păcate pentru toți soporterii fotbalului, în general – Comisia a luat o decizie de sub – Amiral, adică i-au căzut și umerii și fața atunci când a anunțat dezafilierea RAPIDULUI !

♦♦♦Acum, la aproape 2 luni de la funesta hotărâre, mai mulți adevărați sau falși rapidiști se tot luptă cu mirosul jambierelor vișinii pentru a i-l scoate, doar – doar se va naște o nouă Pasăre Phoenix, care să miroasă din nou a cale ferată.

♦♦♦Adevărul este că – indiferent de simpatia pentru o echipă sau alta – tuturor ne este dor de nebunia frumoasă numită RAPID.

 

ȘUT  spre  Gol

S  g.  E

Copii cu părinţi în braţe

♦♦♦Ca în orice parcurs al vieţii există un ciclu, respectat şi de oameni – vrem nu vrem, conform teoriei neavutului încotro. La om ciclul are următoarea desfăşurare, următoarea succesiune : copil, adult, matur, bătrân şi iar copil. Chiar dacă este vorba de un copil bătrân.

♦♦♦Începutul vieţii se continuă şi se sfârşeşte, nemeritat de brusc, în orice moment al ei, închizându-se într-o nedorită, dar inevitabilă buclă. Este bucla vieţii. Din păcate nu este nici măcar o linie continuă, este o buclă nerotundă, pentru că are multe linii frânte, responsabil de toate fiind destinul.

♦♦♦Vă amintiţi cu câtă drăgălăşenie se poartă părinţii cu copiii lor, cu câtă dragoste, cu câtă bucurie şi lumină în ochi şi în suflet li se umplu inimile la fiecare zâmbet al lor, câtă fericire şi admiraţie simt pentru fiecare gest al copiilor lor?

♦♦♦Apoi, cum tremură la fiecare pas pe care-l fac, începând cu primul desigur, care este şi cel mai important şi care rămâne întipărit pe vecie? Cum îi afectează şi câte griji îşi fac atunci când copiii lor au doar o simplă, banală indispoziţie, nu neapărat o boală gravă? Cu câtă afecţiune îi ţin în braţe, lipindu-le de obrazul lor capul cât o gămălie, mai ales când plâng din te miri ce, sau când îi bat pe spate cu infinită gingăşie după fiecare alăptare, pentru a nu se balona?

♦♦♦Cu câtă plăcere le sorb primele cuvinte, primul fiind în mod evident ma-ma – mai rar, dar la fel de emoţionant : ta-ta !? Cu câtă supuşenie asumată se pun în patru labe pentru a fi călăriţi, spre deliciul fără margini al copiilor, sau nepoţilor ?

♦♦♦Cu câtă înfrigurare aşteaptă prima zi de grădi, apoi de şcoală, cum sunt cuprinşi de emoţia primei serbări, a primei absolviri şi mai departe a primei admiteri într-o etapă superioară de educaţie ?

♦♦♦Cât de mândri sunt când termină şcoala, indiferent ce nivel şi ajung în sfârşit – cum cu bun temei se spune – pe picioarele proprii?

♦♦♦Cât de speciali şi îmbujoraţi sunt atunci când copiii lor se căsătoresc şi cât de emoţionaţi – de parcă ar deveni iar ei înşişi părinţi – atunci când au nepoţi ?

♦♦♦Şi tot aşa, bucurie după bucurie, emoţie după emoţie, plăcere după plăcere, fericire după fericire şi deasupra tuturor acestor senzaţii şi sentimente tronează, niciodată de înlăturat, inevitabila îngrijorare de a nu li se întâmpla nimic rău.

♦♦♦Dar, ce am văzut eu îmi umple inima de bucurie. Toţi copiii fugeau cu părinţii lor în braţe, ba în parc, ba la spital, ba la casa de pensii, ba la întîlnirile cu alţi bătrâni, ba în excursii, iar unii chiar în croaziere, iar alţii mai înstăriţi îi duceau la echitaţie. Şi toţi, fără excepţie, erau ţinuţi în braţe, de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti.

♦♦♦Îmi cer scuze că nu-mi amintesc exact în care lume i-am întâlnit. Sau, probabil a fost o glumă. Una nici măcar nesărată, că ar fi prea simplu, ci una cumplit de amară.

♦♦♦Şi nu, nu simt nevoia să-mi cer iertare că am făcut-o. Atâta doar că-mi pare sincer rău că ea există. E vorba de glumă, desigur.

SILVAN  G.  ESCU

( Repost ) …Or not to be

♦♦♦Așa a vrut roata istoriei. Asta a fost soarta acestei părți de lume. Destinul a lucrat în favoarea acestei decizii, i-a împins pe locuitorii insulei din fața înțelegerii a ceea ce li se poate întâmpla. Îmbătându-i cu apă din Canalul Mânecii, amestecată cu neștiință, cu necunoaștere, cu pervertită informare și vinovată rutinare a alegerii, mizând astfel în necunoştință de cauză pe un cal mort. Mort, mort, dar care rânjea cu dinții strălucitori, ce păreau vii de parcă ar fi câștigat cursa chiar înainte de a participa la ea, începând chiar cu sfârșitul.

♦♦♦Acum când deja este împăiat, britanicii, care se pricep al naibii de bine la pariuri ecvestre, încă se mai uită în gura lui, rămasă căscată de surpriza morții să zicem, crezând – ei, nu calul – că vor găsi măcar un dinte de aur pentru echilibrarea economiei. Care se cam clatină în fața realității care va năvăli ca hunii peste ea și o vor prinde cu chiloții-n vine, stând totuși demnă în picioare, ca o curvă de lux, nu suficient de beată. Probabil, economia Marii Britanii va fi nevoită să facă economie ca să își tragă sufletul, chiloții – și cât mai pe repede înainte – și un șut din foarfecă în fund, chiar în locul unde i se vor rupe budigăii, foarte aproape de locul cu pricina.

♦♦♦Părăsim cu eterne regrete zona sportivă și ne apucăm de… mi-e rușine să vă spun de ce, pentru că are încâlcită legătură cu seriozitatea, care pe mine mă cam obosește, dar conform teoriei neavutului încotro să mergem mai încolo.

♦♦♦Și acum să-mi şterg sudoarea de pe frunte şi să mă rostogolesc un pic pe sub Canal, prin tunel, ţinând pixul strâns în dinţii strepeziţi de la acrul vieţii, privind prin întunericul minţilor noastre spre o posibilă luminiţă dată de un licurici – defectiv de număr – al speranţei.

♦♦♦Așadar, când anotimpurile lui Vivaldi (parcă) vor începe singure, fără ajutor străin, să se împletească între ele, născocind noi vise timpice, zarzării vor înflori cu petale de nea, iar fluturii vor zbura cu aripi de lacrimi înghețate peste capetele noastre rămase înțepenite în așteptare. În aşteptare şi buimacă neînţelegere.

♦♦♦Noi, oamenii, care vom împrumuta nume de animale preistorice, vom deveni ce-am fost și mai mult decât atât. Vom fi vânzători profesioniști ambulanți de umbre de lumi, pe care vom aplica timbre cu ogarul britanic care se va lasă alergat de ele, de umbre, lătrând cu gura până la urechi a pustiu. În tot acest timp va privi galeș, cu ochii așezați pe coadă dincolo de zările celelaltei lumi, născută după apus.

♦♦♦O lume a liniștii, pe care n-am știut s-o ţinem la piept, se scufundă sub ochii noștri albaștri ca aștrii, nimerind sub un aisberg imens. Unul care înaintează tăcut, ascuns în oceanul de lacrimi, atât de sărat că i se face până și lui sete. În timp ce nouă o să ni se facă foame de nevoia de iubire între oameni, de generozitate, de toleranță, respect și tot ce n-am reușit să prețuim, avându-le la doi pași de mână, Rușine… TO BE!

NOT TO BE – ul  din  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Brexit- icid

♦♦♦Dacă nimic deosebit nu se va mai petrece în timpul serviciului meu acesta va fi ultimul articol referitor la acest subiect, altfel foarte generos şi ofertant. Dar cine poate şti…

♦♦♦Nu ştiu de ce, n-aş putea să explic, dar până mai ieri m-am simţit şi eu un pic britanic, de fapt mai mult englez dacă m-aţi întreba. Însă, cum n-o s-o faceţi, că am început să vă cunosc deja după cum purtaţi basca, nu o să răspund. De mai bine de o săptămână deja chiar mi se pare că am ieşit împreună cu ei ( ar fi fost de preferat la o bere !) şi naiba ştie de ce, dar nu mă mai simt nici european, desigur dacă pretind aşa, maţu – gaia, că am fost vreodată. În schimb mă simt până în măduva oaselor român, dar nu rupt în cur, chiar dacă sunt sărac. Că ce să mi se mai rupă.

♦♦♦Dar să trecem pe linia continuă la problema în discuţie, aflată în proces de conştiinţă în disoluţie, că aşa au vrut muşchii interni şi externi, culmea, ai celor fără muşchi. Sus, la mansardă.

♦♦♦Am tot scris în ultima săptămână, ca disperatul, de parcă ar fi fost ultima a lumii, a lumii acesteia, a fostei viitoare Europe, dacă suportaţi nesuferita exprimare.

♦♦♦Înainte de a arunca ultima piatră să ne mai uităm odată dacă aceea este partea în care trebuie să o aruncăm, sau poate este cazul să ne-o scăpăm nouă pe picior. Intenţionat.

♦♦♦Nu putem, nu avem dreptul să trecem cu vederea – doar pentru că acum suntem dezamăgiţi – calităţile de apreciat şi chiar de urmat ale acestui remarcabil şi capabil popor, pentru câte a realizat cel puţin în ultima jumătate de mileniu.

♦♦♦Britanicii, mai mult decât oricare alte naţii, dacă au adoptat ceva de la alţii, indiferent ce, l-au modificat şi i-au dat interpretarea stilului lor inconfundabil, de parcă le-ar fi aparţinut dintotdeauna, oferindu-i în plus şi o patină aristocratică. Pe de altă parte ştiu să-şi pună în valoare facultatea unică de a nu exprima totul, lăsând un mare spaţiu libertăţii de interpretare, care nu trebuie să fie neapărat sinceră, cât pragmatică. Şi la asta sunt neîntrecuţi.

♦♦♦Cei deranjaţi de o Europă unită şi ca atare puternică economic, social şi militar, în momentele în care există tensiune între membrii ei, stau în tribune şi aplaudă frenetic – uneori ridcaţi în picioare – fiecare fază nereuşită, fiecare degajare neinspirată, dar mai cu seamă fiecare ratare. Aşa cum este cazul de faţă. Iar noi, care credem că suntem buricul lumii – de fapt îl avem încă netăiat – nu înţelegem, sau ne prefacem că nu înţelegem această manifestare de simpatie parşivă şi ne continuăm jocul distructiv, deşi avem impresia că jucăm tot timpul în atac.

♦♦♦Din păcate, cu toţii – şi ei şi noi – avem prea puţin obraz pentru câtă ruşine ar trebui să se întindă pe el.

 NE- IEŞITUL  din  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) – Am uitat să vă sun

♦♦♦Și să vă spun cum arată mai nou Soarele. Este feliat în două părți egale, dar, culmea, neproporționale și asta din punct de vedere Madagascar. Măcar de-aș mai avea ce să mai repar. A fost din păcate o glumă amar-serioasă spusă de un neserios.

♦♦♦Dar, dacă stau bine pe piciorele dinapoi şi mă prefac că gândesc nici voi nu mi-ați lasat numărul de telefon și nu mi-aţi oferit nici gratuitate la Roaming-ul intern. De aceea sunt nevoit să vă scriu, ținând pixul invers, cam cum ar vrea Marea Britanie să iasă din UE, rămânând înfiptă-n cuie.

♦♦♦Dacă permiteți o părere – și chiar dacă nu, îngroşând obrazul – tot vă voi spune că națiunea britanică este mai blondă decât pare, ba chiar mai blondă decât cunoscuta şi altfel plăcuta lor bere.

♦♦♦e pare că D-na Europa – una cam curvuţă să recunoaştem – a fost ultima soţie a perfidului, bagabontul rămânând doar cu câteva amante aflate însă peste mări şi oceane, pe care le mai calcă din când în când ca să nu-l dea uitării.

♦♦♦Dintotdeauna – totdeauna ultimilor ani – liderii britanici porneau încă de pe aeroportul Heathrow cu agenda de revendicări deschisă, pusă didacticeşte pe genunchi. Revendicări pe care le răsturnau cu superioară greaţă pe masa de lucru a conducătorilor europeni, dar de fapt nu o închideau niciodată ca să nu uite unde au rămas cu cerutul. De-acum vor umbla cu ea permanent închisă ca să uite că a fost vreodată deschisă. La fermoar… Culmea este că solicitau în bătaie de joc și ce nu aveau nevoie, doar pentru a se amuza cu umorul specific doar lor pe seama prea scorțoșilor nemți, a superficialilor francezi și a incerților olandezi. Doar Italia, îmbrăcată ea însăși în șmecherie, nu-i lua în serios, spunându-le scurt : ,,Basta” în timp ce le făcea cu ochiul în semn de ,, Arrividerci ragazzi”.

♦♦♦Oare să reprezint eu iluzia unui drum niciodată parcurs doar pentru că este în pantă? Aşa de bine înzestrat cu lipsă de viziune sunt? Mira-m-aș.

♦♦♦Oricum, întunericul, ca parte a necunoscutului, ar trebui să rămână doar dincolo de fereastra gândurilor bune. Altfel, simt că pe marginea timpului se odihnește o părere obosită. A mea.

♦♦♦Trebuie să recunosc că tare străină îmi este această clipă.

♦♦♦Şi totuşi, peste clipa-mi îmbătrânită de neînţelegere se aşterne ca un baldachin cernit o părere de zâmbet trist.

♦♦♦Dar dacă o fi cumva unul purificator?

UITUCUL  din  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) – Ușoare urme de palme

♦♦♦Date și primite. Astfel, ambii obraji de peste și de dincoace de Canalul Mânecii vor rămâne multă vreme roșii. În contrast cu restul feței, de o culoare mai palidă decât moartea.

♦♦♦De rușine, insula simte că se depărtează deja de această lume, îndreptându-se spre o destinație veche, care redevine nouă, cea a întoarcerii sub ape, în Atlantida vremurilor glorioase de mult apuse. Iar ,, populanții” ei sunt pe cale să redevină ce au fost cândva, independenți Om-fibieni, recordmani în submersie. Și în mod evident – în subversie.

♦♦♦Și totuși, ștergându-se cu dosul ( era cât pe-aci să nu zic al palmei ) de roșia rușine, parcă ar vrea să se agațe cu cârligul de pescuit de continent, fără să arate dacă doresc să fie pește sau pescar. Oricum, orice, numai să nu iasă. Iasso!

♦♦♦Acum, văzând ce întorsătură iau lucrurile, una neplăcută pentru toți actorii politici, care au câștigat ,, Zmeura de aur ” și ,, Lingura de lemn ” ( Tănase ! ) pentru întreaga activitate, în același timp, dacă s-ar putea ar face pe dracu-n patru să iasă pe la intrare și astfel să intre din nou în UE, neieșind!

♦♦♦În toată această fierbințeală a minților răscăcărate peste Canal, ea singură, zăpada a uitat să mai plece de pe crestele joase ale munților Scoției – singura din regat care pare să aibă capul deasupra apelor. Ape învolburate, care se vor transformate direct în cuburi de gheață pentru simpaticii și proverbialii zgârciți băutori de whisky, care nu vor cheltui astfel niciun penny în plus.

♦♦♦De partea cealaltă, Țara Galilor, ai cărei locuitori sunt nemerituoşi descendenţi ai vajnicilor lor strămoşi – această ţară năucă se tăvălește prin iarba verde de acasă de râs. La fel și vacile lor – (la vache qui rie, ar zice francezii, dacă i-ar lăsa magrebienii). Așadar cu toții râd de bleaga Britanie, făcându-i feștanie.

♦♦♦Între timp – luându-și spațiu de gândire – marii lideri europeni, cu gulerele cămășilor răsfrânte peste cefele ( de porc îmi venea să zic ) groase, după ce s-au învârtoșat peste măsură, mai ceva ca mădularul lui Terente, acum o lasă mai jos. Văzând că li se-nmoaie și le atârnă la fel ca viitorul imprevizibil și improbabil. Dacă permiteți, direct în față. Și tare se tem că astfel nu vor mai putea face față probabilelor provocări viitoare!

♦♦♦Din toate aceste nehotărâri hotărâte deja de capul lor, eu unul am înțeles că nu pricep nimic.

♦♦♦Dar voi pe mine?

nE-PĂlmuiTUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) – Prin cenușa Imperiului

♦♦♦Am scormonit prin cenușa Imperiului și n-am găsit decât niște relicve ce păreau că mişcă. M-am cutremurat și am rămas așa ; parcă și acum mă mai bâțâi un pic. Mă întreb, dând din cap a neînțelegere, cum oare dintr-un popor atât de glorios nu a mai rămas decât o mândrie prost înțeleasă și o aroganță specifică. Îi ridic capul acestui neam ( prost, era să zic, dar mă abțin ), care parcă și lui a început să-i tremure a buimăceală, îl iau de bărbie și îl privesc direct în ochi. Îi pleacă rușinat, mă prinde de mână și mi-o sărută, sărându-mi mâna cu lacrimile lui vinovate. Când și-i ridică îi zăresc pe chip un rânjet superior, semn că m-am înșelat. De fapt așa aș fi vrut – mai bine zis aşa mi-aş fi dorit eu să se întâmple. Nu că aș fi avut neapărat nevoie de un asemenea gest, dar totuși fair play-ul care ar trebui să-l caracterizeze – că de-aia l-au inventat – ar fi putut să-l împingă să o facă. Așa că am rămas fiecare – și eu și el, popor cu prea multe prejudecăţi, conservator, cum își zic ei – privind unul la altul ca proștii. Pur şi simplu unul mai prost decât celălalt. Fiindcă degeaba au trecut atâtea veacuri peste noi, dacă tot așa am rămas.

♦♦♦Sincer, nu m-aș fi așteptat ca britanicii să aibă o cultură politică atât de precară, ascunsă parcă sub genunchiul broaștei. Motiv pentru care – refuzând să-mi dau o palmă peste gură, ca să nu-mi împrăştii vorbele – mă obrăznicesc să spun că – mai nou – ei nu mai cunosc decât cultura orzului și a hameiului. Pentru că altfel cum naiba ar putea explica mahmureala opțiunii lor de neînțeles nici măcar pentru ei.

♦♦♦De pe urma acestui război fără arme, dar cu prea multe săgeţi politice, sau pur şi simplu unele de penibil orgoliu, sunt totuși foarte multe victime. Și – ca un trist paradox – nimeni, dar absolut nimeni din cei implicați nu a avut ceva de câștigat. Ca într-un război al capetelor țuguiate avem toți de pierdut: bani, respect, prietenie, toleranță și – cel mai important – timp.

♦♦♦Pentru eroarea de a lăsa copiilor noștri o moștenire încărcată de ură, suspiciune și neîncredere toți purtăm o vină. Şi nimeni nu stă acum să o măsoare.

♦♦♦Iar pentru asta – în „ curândul apropiat ” – nu știu cum o să ne ridicăm capul din pământ.

♦♦♦Asta chiar înainte de a intra în el. La început de rușine.

PASĂREA  PHOENIX  din  COTROCENI

S  g.  E